Cum a văzut Deea lumea de pe tocuri

     Deea are 14 ani! O vîrstă deosebită, îndrăznesc să menţionez: atîtea vise par realizabile, atîtea ambiţii se ivesc din neant şi atîtea motivaţii le capeţi de nicăieri...

     O adolescentă în deplinul sens al cuvîntului, Deea, care nu demult finisase opt clase, se plimba liniştită pe străzile oraşului cu o carte în mîină (cartea e amicul ei cel mai bun, n-o lasa nici la lecţiile de matematică). Se pare că căutase o bancă liberă  în parc, dar, întrucît toate erau ocupate: pe una stătea o familie, pe alta- un cuplu, pe cealaltă două bătrînele, etc. se hotărîse să meargă liniştit spre casă, în speranţa că pe drum va găsi vreo bancă liberă. Mergînd, se gîndea la următoarele: „În fiecare fată trăieşte cîte o regină! Fetele sînt creaturi divine, cred eu: atît de puternice în maniera lor de-a-şi exprima sentimentele, atît de convingătoare prin spiritul lor de-a îndrăzni, atît de excentrince atunci cînd vorbesc şi atît de motivate să meargă cît mai departe în viaţă! Fetele sînt gingaşe, asta e! Este un adevăr pe care l-am sesizat de nenumărate ori comparîndu-mă cu fratele meu, care le face pe toate ca din topor. Fetele mai sînt şi determinate, s-a întîlnit oare vreo fată care nu ştie ce vrea de la sine? Nu cred, noi avem în sînge angajamentul de-a lansa şi de-a promova idei! Deci uite cît e de patetică o fată!”

     La un colţ de stradă pălăvrăgeau două cunoscute, ambele pe tocuri, ambele machiate, aranjate! Cîţiva paşi mai înainte dă cu capul de o altă doamnă, în plina floare a vîrstei, dar atît de elegantă şi graţioasă. La o trecere de pietoni se face remarcat un cuplu: ea- înaltă, zveltă, fantastică, el- elegant, simpatic... Întregul sfert de oră pe care l-a parcurs pînă acasă se dovedise a fi unul extrem de chinuitor pentru dînsa: „ Am scos şi eu odată nasul din cărţi, şi nu mai recunosc lumea. Zău că a tunat de le-a adunat pe toate suplităţile oraşului în calea mea. Doamne, şi eu cît de urîtă par în comparaţie cu dînsele”. S-a necăjit tot drumul  pînă acasă cu gîndul că e bobocul cel urît pe care toţi o analizeaza de sus pînă-n jos şi, mai mult decît atît, oglinda din holul casei, în care a dat cu nasul pe dată ce a intrat, a fost parcă special menită să-i austerizeze gîndul că-i o urîţenie de care nu s-a mai aflat pe lume: avea cearcăne la ochi: nu se farda niciodată iar din interesul de-a citi pînă la miez de noapte, acestea apăreau indezirabil; avea şi un păr torturat de vîntul neindulgent: „ Da’ parcă-mi pieptănasem părul înainte de-a ieşi din casă...?!”; statura mică o dejavantaja efectiv, iar la examinarea umerilor aplecaţi se buimăci şi mai mult...

      Seara respectivă a dus-o cu chiu cu vai, de-abia aştepta să vină a doua zi pentru că discutase cu părinţii şi se decise să plece ziua următoare la magazin: era ferm convinsă că-şi va cumpăra cele mai înalte tocuri posibile pentru a spori cît de cît imaginea celor 145 de cm. Aşa deci, Deea era motivată să-şi modifice aspectul: să poarte tocuri, să-şi îndrepte mersul, să practice sportul, etc.; realizase ea că o fată trebuie să fie mereu graţioasă, chiar şi atunci cînd se grăbeşte sau cînd citeşte sau cînd simplu merge pe stradă.

      S-a sculat a doua zi dimineaţă, pregătită de cumpărături. Şi-a înşfăcat sandwish-ul din farfurie şi a zbughit-o pe uşă afară (resursele finaciare le căpătase de cu seară, de la tata). Era prima dată cînd mergea singură la cumpărături. De obicei, o scula mama într-o duminică mohorîtă de brumar şi-o ruga să meargă la magazin pentru că n-are cizme de iarnă. Şi-atunci ea, cu cartea după dînsa: pornea la ales cizme, care, pînă la urmă, tot după placul mamei se dovedeau a fi. Astăzi însă totul urma să fie diferit: propria-i experienţă în domeniul shoping-ului!

     Cînd a intrat în magazin, primul lucru care a făcut-o să deteste această decizie de-a se conforma „tiparelor” a fost atitudinea vînzătoarei: o totală lipsă de respect faţă de cumpărător. Din acest motiv, dar şi din cauza că nu ţinea echilibrul pe niciunul din pantofii măsuraţi, a decis să aleagă un alt magazin. Acolo toate au mers ca pe roate, spre fericirea Deei: şi pantofii îi păreau pe măsură, şi vînzătoarea: una tinerică şi ajustată, a dat dovadă de o politeţe deosebită! După ce a achitat cumpărătura a insistat să rămînă în pantofii aleşi, care, printre altele aveau nici mai mult nici mai puţin de 8,5 cm-toc bestial pentru o adolescentă care în viaţa ei n-a urcat pe vîrfuri, cum spune ea: „Pîna la urmă, a merge pe toc nu e nimic altceva decît a merge pe vîrfuri!”. Cînd a ieşit din magazinul bîcşit de lume în stradă lumea a căpătat conotaţiile ei specifice: „Doamne... şi cît de înaltă mă simt, chiar sînt formidabile tocurile astea!. Mă simt mai elegantă, mai suplă, mai zveltă. Cred că în momentul respectiv mulţi mă privesc! Sper ca aceşti mulţi să vadă în mine acea fată pe care Mama Natură a îndestulat-o cu o mulţime de atribute care, de altfel, corespund iniţialului, adică literei „F”: firavă, fină, fragilă, frenetică, feminină, familiară, firească, frumoasă, formidabilă, etc. Ştiu că nu merg nici prea rău, nici prea bine, dar cert e că mă simt într-al nouălea cer! Am impresia  că acestea îmi atribuie o reală posibilitate de-a cunoaşte lumea dintr-o altă perspectivă, cea a graţiei, a frumuseţilor gratuite, a indefinitului, a adevărurilor nepătrunse. Mă simt „cea mai” dintre toate: cea mai înaltă, cea mai cochetă, cea mai arătoasă, cea mai fermecătoare, cea mai admirată, cea mai îndrăzneaţă.... Tocurile chiar îmi sporesc efecitv puterea de-a-mi aprecia personalitatea. Nu ştiu cum se face, dar conştientizez că sînt mai încrezută în mine. Simt că sufletul  şi corpul meu trăiesc într-o concordanţă perfectă. Lumea mi se pare atît de diferită faţă de cea pe care o cunoscusem de jos! Sau poate eu sînt cea în care s-a produs schimbarea întrucît am bănuiala că mi s-a trezit, din senin, tupeul de-a aprecia lumea dintr-o perspectivă superficială. Merg vîrfuri şi sînt mai înaltă cu 8,5 cm, dar îmi pare ca sînt mai proastă. Oare verticalitatea aceasta îmi atrofiază abilitatea de-a fi om? Nu ştiu, sigur e că atunci cînd mergeam pe pamînt, mă uitam la toţi de jos, căutam sclipire îi ochii lor, căutam durere, dramă, fervoare sau bucurie, le sesizam sufletele în deplina lor candoare, acum însă am impresia că nu le mai pot pătrunde în esenţă. Oamenii sunt falşi, feriţi de orice trăire pămîntească. De jos lucrurile se văd mai natural, aici, sus, doar superficialitatea face ravagii. Şi chiar dacă e frumoasă lumea asta, mă tem să nu ajung ca în istorioara şoarecelui care-a cunoscut înălţimi şi nu şi-a mai revenit mult timp după: „Pescăruşul zbura pe deasupra unei plaje din Golf, cînd văzu un şoarece. Coborî din cer şi-l întrebă pe rozător: „Unde-ţi sînt aripile?”. Fiecare vietate vorbeşte o limbă a ei, aşa că şoarecele n-a înteles ce-i spunea; dar a observat că dihania din faţa lui avea două chestii ciudate şi mari care-i ieşeau din trup pe de lături. „Trebuie să fie vreo boala”, gîndi şoarecul. Pescăruşul şi-a dat seama că şoarecele privea fix la aripile lui: „Sărăcuţul. A fost atacat de monştri care l-au lăsat surd şi i-au furat aripile”. Plin de milă, l-a luat uşor în cioc şi l-a plimbat pe sus. „Măcar aşa să-şi mai aline dorul”, îşi zicea pescăruşul în timp ce zburau. Apoi, cu multă grijă, l-a lăsat jos. Şoarecele a fost, luni în şir, o fiinţă foarte nefericită cunoscuse înălţimile, vazuse o lume vastă, frumoasă. Dar încet, încet s-a obişnuit iar să fie un simplu şoarece, şi a crezut că minunea care se întîmplase în viaţa lui nu fusese decît un vis.”(Paulo Coelho). Mă tem să nu  mă acapareze definitiv această lume a falsităţii, şi să dispar din vizorul propriului meu „eu”. Domnul m-a hărăzit atît de specială cred eu, deci nu mai trebuie să-mi fac griji, pentru că, cum spune Dan Puric: „Grijile sunt umane; dar, în clipa în care eşti îngrijorat, nu-I mai dai lui Dumnezeu voie să lucreze, te substitui Lui”. Cică  există o regulă pe lumea aceasta care spune  că graţia unei femei se face apreciată în dependenţă de ţinuta ei: talia, înălţimea, lungimea tocurilor, eleganţa coapselor, etc. Din necesitatea de-a fi „elegante” fetele sînt gata la sacrificii enorme: încalţă tocuri mai lungi decît plama, angajîndu-se inconştient într-o dispută cu propriile călcîie, ţin cure de slăbire săptămîni întregi pentru a se încadra cît de cît în proporţii, mai întreprind şi tot felul de alte prostii, cum ar fi: aplică cremuri sau soluţii pentru a-şi astupa ridurile. În fine, fata e fată,  creatorul a făcut-o atît de pretenţiosă faţă de propriul aspect, dar ce se fac acele domnişoare care (din fericire sau  nefericire, chiar nu mai ştiu) au formele corpului mai rotunjele, şi o statura mai joasa decît „norma”? Cred că au şi ele motivele lor pentru a fi fericite, iată de ce afirm că eleganţa unei femei constă, în primul rînd, în puterea ei de a se afirma în orice mediu aşa precum a hărăzit-o Domnul!”

     Cînd a ajuns acasă, a dat jos pantofii fără a mai regreta faptul că i-a cumpărat, mai ales că mama, care purta aceeaşi mărime la pantofi, s-a arătat profund entuziasmată de alegerea fetei. A decis că e mult mai deşteaptă decît toţi snobii care cred că talia subţire şi tocurile înalte creează identitatea. Iar pentru a fi convinsă că ideea sa are suport şi în viaţa de zi cu zi, a revenit la locurile în care se plimba odată şi în care îi păruse că-i o urîţenie de vai ş-amarul, şi-a mers atît de însufleţit, şi cu o graţie interioară atît de vădită, că lumea o admira din priviri, doar şi-ntr-însa, fie ea chiar şi mai plinuţă, şi mai josuţă, oricum trăia o prinţesă care uite că a deschis larg, larg ochii!