Fericirea rezidă din ambiţia de „a fi”

   Eu m-am născut ca să fiu fericită! Am eu ceva în firea mea de-a fi, o frumuseţe lăuntrică, o candoare a zîmbetului, o voioşie de copil... pur şi simplu o naivitate de adolescentă care încă n-a sesizat tendinţa de a se maturiza. E destul de anapoda: m-am despărţit de o vîrstă dar nu am păşit în alta, nici să mă întorc înapoi nu pot, dar nici înainte

n-am încotro porni. Şi poate că altora li s-ar părea dificil să se descurce, să înfrunte dorul nestapînit şi aberant de copilărie şi totodată pofta de nou, de neconceput, de sentimente şi revelaţii plenare, de zbuciume efemere... de adolescenţă. Păi... asta ar face-o alţii, nu eu. Eu chiar port în mine o involuntară mîndrie: da, înca mai sunt un copil, n-a mocnit şi gata în mine setea asta de maturitate! Nu face să încerc o evadare din acestă stare căci o reprimare nechibzuită a copilei din mine m-ar putea costa multe din voluptăţile ce urmează să le cunosc ulterior. Deci eu chiar nu încerc să schimb nimic, cum am menţionat mai sus: sînt fericită!

    Dacă tot vorbesc despre fericire, te-ai gîndit vreodată de unde vine şi încotro grăbeşte pasul acest fior? Cred că nu. Lumea de obicei se bucură atît de mult că îl trăieşte încît nici nu încearcă să-l reţină. Cînd dă să-l agaţe de prin aer, de pe undeva din ambianţa lubrică şi senină a atmosferei... hop şi nu-i, s-a dus, s-a împrăştiat! Unde? Încotro? De ce?

    Eu mereu am crezut, iar credinţa mi s-a insuflat ca o încăpaţinare, deci mereu am ştiut că o adevărată fericire poate fi schiţată de cele mai naive zîmbete ale unui copil şi tot ea se camuflează odată cu cel mai sincer oftat sau cea mai pură lacrimă, tot dintr-un prunc izvorîtă. Eu ştiu că copilul e cea mai vivace fiinţă din toate cîte sînt pe pămînt şi dac-ar fi oamenii capabili de a împrumuta din simplitatea şi veselia lui ar fi mult mai interesant de trăit. Ar fi o lume liberă, pe deplin marcată de non-conformismul individual. Poate ar fi mai uşor... Sigur ar fi mai uşor!

   

    Ştii... eu de-o vreme încoace încerc să-mi manevrez viata, acţiunile, vorbele, tot, absolut tot ce ma leagă de cei din jur după citatul lui Octavian Paler: “Trăieşte ca şi cum ai muri mîine, învaţă de parca-i trăi veşnic”. Îmi reuşeşte! Relaţiile cu familia au progresat instantaneu. Cînd începe vreo ceartă nebunatică cu fratele, eu momentam rezum citatul dat în gînd. Mă calmez şi totul se normalizează. Poate-i o aberaţie, nu ştiu, dar chestia asta chiar mă motivează să fiu mai precaută în tot ce fac.

    Acum cînd sînt între două lumi şi nimeni nu mă impune să fiu: sau...sau..., eu tind să meditez niţel asupra faptelor mele de pînă acum, asupra aspiraţiilor ce năzui a le realiza. Au fost perioade în care mă certam cu buneii, timpuri în care vroiam s-o iau la sănătoasa, să plec din ţara asta, dar nu atît din ţară cît din viaţa-mi: era mult prea plictisitoare şi malignă... vroiam schimbări. Dar, interesant fapt: toate s-au trecut. Acum, zău că nu mai am regrete!

    Mă gîndesc tot mai mult la părinţi, ştiu şi de unde vine această tentaţie, de la Păunescu. Îndrăgisem poezia acestuia “Repetabila povară” de la prima lectură, iar la recitala de poezii care s-a desfăşurat în şcoală nici n-am avut dubii în privinţa poezii: asta era, o ştiam de la început! Nu în zădar căci m-am ales cu locul I. Părinţii şi bunei nu mai ştiu de cîte ori m-au rugat să le-o recit. Şi le-am spus-o, frumos şi elegant cum numai eu una pot. Pe 5 noiembrie, cînd am aflat că Păunescu a decedat nu mi-am putut abţine lacrimile, a fost dureros şi încă mai continuă a fi. Am mai pierdut un geniu al literaturii naţionale, unul care a luptat şi a dobîndit stima românilor prin sinceritatea cu care a scris, prin francheţea cu care şi-a elogiat ţara şi neamul.

  Poezia lui mi-a insuflat dorul de părinţi. Chiar am impresia că nu-i percepeam alături, nu pentru că ei erau  ocupaţi sau ceva de genul acesta, dar deoarece eu îi respingeam, urît şi nechibzuit, şi-mi pare rău de lucrul acesta, sincer.

    Mai există o confidenţă pe care nu îndrăznesc s-o spun nimănui, ba chiar o neg in faţa celor din jur, se inţelege că nu pot fi naturală uneori, ceea ce mă dezgustă. Secretul se rezumă la alunica mea. Am eu o alunică frumoasă în partea stîngă, pe obraz, deasupra buzelor. Cîte necazuri îmi provoca ea în copilărie, Doamne! Acum însă chiar sînt într-un fel mîndră c-o am. Puţini au şansa de-a avea astfel de seminţe cafenii! Ştiu că bunelul din toate timpurile s-a îngrijit de ea. Cu orice prilej mă făcea să mă simt specială datorită ei. De altfel bunelului îi datorez foarte multe în viaţa asta. De la dînsul am moştenit abilitatea de a învăţa, dorinţa de a citi şi multe altele...

    Lectura mă fascinează! Îmi place să citesc romane, nuvele, genul epic în general. Poezia, este şi ea impresionantă. Un vers inspirat mă cucereşte în totalmente şi totuşi pentru proză manifest o ispită mai drastică. Am în arsenalul meu peste cinzeci de romane lecturate, nemaivorbind de nuvele care sînt mult mai numeroase. Îl citesc pe Eliade, pe Rebreanu, pe Teodoreanu, pe Meniuc, pe Guy de Maupassant (operele lui le citesc chiar în franceză). “Lorelei” de Teodoreanu, “Maitreyi” de Eliade, “Pasărea din noi” de Dumbrăveanu, “Ciuleandra” şi “Pădurea spînzuraţilor” de Rebreanu, “Disc” de George Meniuc, “Străinul” şi “Ciuma” de Albert Camus, “Une vie” de Guy de Maupassant, acestea şi multe alte opere le-am sorbit cu nesaţ deoarece pentru mine lectura e, mai întîi de toate,   o plăcere, un spaţiu de refugiu în care dobîndesc accente grave de meditaţie.

     Ştiu că numele meu vine din „Luceafărul” de Mihai Eminescu. Era acolo o Cătălină şi mie îmi place să mă ştiu pornită anume din ea. Îmi place să mă ştiu română, aşa precum au fost Vieru, Eminescu, Blaga, Păunescu, Arghezi şi mulţi alţii. Eu chiar mă mîndresc cu neamul meu. Mă mîndresc cu Mioriţa noastră pe care Cioran o numea “blestem naţional şi spiritual”, cu vitejia lui Ştefan Vodă, cu tradiţiile şi obiceiurile noastre româneşti. Şi asta tot mă face fericită!

    Deci, ce spui? Sînt oare fericită? Eu cred că da, eu ştiu că-i aşa!

    Sînt fericită pentru că am învăţat să trăiesc în prezent, fără potenţiale întîmplări şi regrete.

    Ştiu să-mi iubesc părinţii care fac multe sacrificiii de dragul meu.

    Am învăţat să mă accept pe sine însumi, să mă cunosc pentru

a-mi evidenţia calităţile şi a-mi substitui metehnele.

    Ştiu că înţelepciunea şi agerimea aduc mult mai multe în viaţă decît luxul şi banii.

    Ştiu că pentru “a fi cineva” trebuie să munceşti asiduu, să depui efort şi perseverenţă ecumenică.

    Ştiu că omul poate absolut orice, depinde doar de voinţă, căci proverbul spune: “ Nu-ţi este puterea cît îţi este vrerea”.

    Multe ştiu dar important este că realizez şi ceea ce nu ştiu. Mai am multe de învăţat...

    Păuniţa din opera “Pasărea din noi” de Victor Dumbrăveanu spunea: “De ce nu s-ar naşte omul cu înţelepciunea şi cu ştiinţa părinţilor, a buneilor, a străbuneilor? Atunci ar fi mai mult adevăr şi dreptate pe pămînt. Pe cînd aşa, fiecare din noi o începe de la capăt, din nou- rătăciţi, din nou- greşeli, din nou- descurajări. De fapt, poate că, acesta şi este farmecul vieţii?”. Precum afirmam în propriul jurnal, opera dată e cea mai interesantă din toate cîte le-am citit. Ea a rămas ca o rană mult prea dulce în suflet şi nu cred că va dispărea vreodată. De mult ori am încercat să meditez asupra celor spuse de Păuniţa şi la fragmentul de mai sus eu cred că un răspuns pozitiv e cea mai potrivită replică, deci eu spun DA, ăsta e farmecul şi originalitatea vieţii: să porneşti singur, cu a ta gîndire, cu a ta întelepciune, singur să te determini la năzuinţi, singur să cauţi şi să găseşti! La început a fost, este şi va fi mereu greu, chinuitor...însăşi hotărîrea de a porni este şovăielnică şi echivocă. Dar dacă totuşi te decizi, să ştii că eşti demn de respect, demn de fericire.

   Eu mă ştiu pe-o cale sigură, greu dobîndită şi însuşită, dar integră. Mă vreau mereu pe ea. Aici am cunoscut fericirea...

   ...Eu sînt FERICITĂ!!!