...am lăsat visele să se plămădească mai departe, în favoarea unei zile năucite de un imens torent de apă şi m-am pomenit buleversată, metamorfizată într-o pasăre cu aripi frînte, cu visele uitate undeva departe...

:D cuteness

Christmas time, Abba-Happy New Year, Let it snow- Frank Sinastra, Train- Shake up, portocale, brad cu stea in frunte(hug), omuleti de zapada :D, Home alone, hihihi.....atitea semnificatii are Anul Nou :D

Suicidele adolescentine

Cazurile de sinucidere printre adolescenţi au crescut considerabil, în ultimele decenii, atît în ţara noastră, cît si peste hotarele ei. Cum acţionăm? Cît de importantă este susţinerea familiei pentru un adolescent?

    Cunoscută ca “vîrsta ingrată”, adolescenţa reprezinta treapta cea mai importantă din viaţa unui om. Aidoma Americii care este considerată ţara tuturor posibilităţilor, adolescenţa ar putea fi caracterizată drept perioada tuturor sentimentelor. La care altă vîrstă ajungi să delirezi sentimental atît de pronunţat, daca nu la vîrsta juvenilă? Fenomenul în sine e absolut normal, demonstrat de specialişti ca fiind un proces esenţial in formarea identităţilor. Totuşi,  alternările continue dintre dispoziţia rea si cea bună cunosc anumite extreme, depăşirea cărora duce, de cele mai multe ori, la depresii sau, şi mai rău, sinucidere.

    Suicidul în rîndul adolescenţilor este un fenomen tragic si constituie a doua cauză a mortalităţii tinerilor cu vîrste cuprinse între 15 şi 19 ani, ţinînd cont numai de sinuciderile declarate oficial si excluzîndu-le pe acelea deghizate în accidente. Cotele emoţionale ale acestor tineri ating apogeul deziluziilor, şi atunci viata pentru ei nu e decît un amalgam de chinuri, remuşcări şi regrete. Fără vreo potenţială supravieţuire spirituală, mii de tineri, zilnic, îşi curmează viaţa. Moartea lor e pa cît de inexplicabilă şi subită, pe atît de tragică raportată la estimările suicidelor anule : circa 10-15 milioane de cazuri de suicid au loc în fiecare an în lume.

    În Republica Moldova, situaţia referitoare la suicidele adolescenţilor nu e nici mai mult,nici mai puţin dezastruoasă, un exemplu în acest context l-ar putea servi următorul caz:

   “Recent, o adolescentă în vîrstă de 16 ani din Ungheni a fost internată în spital, secţia reanimare, cu diagnosticul: intoxicaţie cu pastile. Potrivit Marianei Balmuş, directoarea Centrului comunitar pentru sănătate mintală, fata a vrut să-şi pună capăt zilelor. „I s-au efectuat spălături gastrice şi tratament dezintoxicant intensiv, după care, obligatoriu, consultaţia psihiatrului”, a menţionat dînsa. Astfel tînăra a fost salvată.

Oxana este unicul copil născut într-o familie, la ora actuală, incompletă. Din cauza consumului abuziv de alcool, tatăl fetei era agresiv, motiv din care părinţii au divorţat. La şcoală, Oxana a învăţat foarte slab şi, după clasa a VIII-a, a abandonat studiile. Cu cîteva luni în urmă, a cunoscut un bărbat mai în vîrstă decît ea. Acesta tocmai fusese eliberat din închisoare. La început, povesteşte Oxana, prietenul ei se comporta bine. Ulterior, a devenit agresiv, o înjosea, o bătea. Frecvent consumau băuturi alcoolice împreună, după care urmau certuri, conflicte, bătăi.”(Mariana Balmuş). Acestea sînt detaliile, aparent nesemnificative, care treptat au determinat-o pe această adolescentă să încerce să-şi pună capăt zilelor.

    Intentia de a recurge la sinucidere nu vine  din lipsa voinţei de a continua sau din lipsa tăriei de caracter. Suicidul are rădăcini mult mai pregnante, care, deseori, ţin de anturajul şi condiţiile de dezvoltare ale adolescentului. Fie că e vorba de o familie cu moravuri proaste, ca în cazul Oxanei, tratată cu agresivitate de tatăl ei, fie că e vorba de inabilitatea părinţilor de a-şi înţelege şi îndruma copilul sau de ai recunoaşte personalitatea şi de ai susţine intenţiile, vina nu este un atribut al celui care pleacă, ci a celor care ramîn. Suicidul se adevereşte, de cele mai multe ori, a fi o tentativă de a recăpăta controlul, o încercare de a aminti parinţilor:”Eu încă mai sunt copilul vostru, aveti grijă de mine!”. Familia e indatorată să-şi asigure existenţa paşnică. În familie se crează confortul spiritual al adolescentului şi chiar dacă acesta este stresat din cauza unei iubiri neîmpărtăşite sau a unor conflicte în cercul de prieteni, refugiul si înţelegerea ar trebui să le cunoască între membrii casei.

   Ratele suicidelor adolescentine ar putea fi diminuate, deci să fim competenţi de a ne ajuta aproapele. Să fim o familie!

Fericirea rezidă din ambiţia de „a fi”

   Eu m-am născut ca să fiu fericită! Am eu ceva în firea mea de-a fi, o frumuseţe lăuntrică, o candoare a zîmbetului, o voioşie de copil... pur şi simplu o naivitate de adolescentă care încă n-a sesizat tendinţa de a se maturiza. E destul de anapoda: m-am despărţit de o vîrstă dar nu am păşit în alta, nici să mă întorc înapoi nu pot, dar nici înainte

n-am încotro porni. Şi poate că altora li s-ar părea dificil să se descurce, să înfrunte dorul nestapînit şi aberant de copilărie şi totodată pofta de nou, de neconceput, de sentimente şi revelaţii plenare, de zbuciume efemere... de adolescenţă. Păi... asta ar face-o alţii, nu eu. Eu chiar port în mine o involuntară mîndrie: da, înca mai sunt un copil, n-a mocnit şi gata în mine setea asta de maturitate! Nu face să încerc o evadare din acestă stare căci o reprimare nechibzuită a copilei din mine m-ar putea costa multe din voluptăţile ce urmează să le cunosc ulterior. Deci eu chiar nu încerc să schimb nimic, cum am menţionat mai sus: sînt fericită!

    Dacă tot vorbesc despre fericire, te-ai gîndit vreodată de unde vine şi încotro grăbeşte pasul acest fior? Cred că nu. Lumea de obicei se bucură atît de mult că îl trăieşte încît nici nu încearcă să-l reţină. Cînd dă să-l agaţe de prin aer, de pe undeva din ambianţa lubrică şi senină a atmosferei... hop şi nu-i, s-a dus, s-a împrăştiat! Unde? Încotro? De ce?

    Eu mereu am crezut, iar credinţa mi s-a insuflat ca o încăpaţinare, deci mereu am ştiut că o adevărată fericire poate fi schiţată de cele mai naive zîmbete ale unui copil şi tot ea se camuflează odată cu cel mai sincer oftat sau cea mai pură lacrimă, tot dintr-un prunc izvorîtă. Eu ştiu că copilul e cea mai vivace fiinţă din toate cîte sînt pe pămînt şi dac-ar fi oamenii capabili de a împrumuta din simplitatea şi veselia lui ar fi mult mai interesant de trăit. Ar fi o lume liberă, pe deplin marcată de non-conformismul individual. Poate ar fi mai uşor... Sigur ar fi mai uşor!

   

    Ştii... eu de-o vreme încoace încerc să-mi manevrez viata, acţiunile, vorbele, tot, absolut tot ce ma leagă de cei din jur după citatul lui Octavian Paler: “Trăieşte ca şi cum ai muri mîine, învaţă de parca-i trăi veşnic”. Îmi reuşeşte! Relaţiile cu familia au progresat instantaneu. Cînd începe vreo ceartă nebunatică cu fratele, eu momentam rezum citatul dat în gînd. Mă calmez şi totul se normalizează. Poate-i o aberaţie, nu ştiu, dar chestia asta chiar mă motivează să fiu mai precaută în tot ce fac.

    Acum cînd sînt între două lumi şi nimeni nu mă impune să fiu: sau...sau..., eu tind să meditez niţel asupra faptelor mele de pînă acum, asupra aspiraţiilor ce năzui a le realiza. Au fost perioade în care mă certam cu buneii, timpuri în care vroiam s-o iau la sănătoasa, să plec din ţara asta, dar nu atît din ţară cît din viaţa-mi: era mult prea plictisitoare şi malignă... vroiam schimbări. Dar, interesant fapt: toate s-au trecut. Acum, zău că nu mai am regrete!

    Mă gîndesc tot mai mult la părinţi, ştiu şi de unde vine această tentaţie, de la Păunescu. Îndrăgisem poezia acestuia “Repetabila povară” de la prima lectură, iar la recitala de poezii care s-a desfăşurat în şcoală nici n-am avut dubii în privinţa poezii: asta era, o ştiam de la început! Nu în zădar căci m-am ales cu locul I. Părinţii şi bunei nu mai ştiu de cîte ori m-au rugat să le-o recit. Şi le-am spus-o, frumos şi elegant cum numai eu una pot. Pe 5 noiembrie, cînd am aflat că Păunescu a decedat nu mi-am putut abţine lacrimile, a fost dureros şi încă mai continuă a fi. Am mai pierdut un geniu al literaturii naţionale, unul care a luptat şi a dobîndit stima românilor prin sinceritatea cu care a scris, prin francheţea cu care şi-a elogiat ţara şi neamul.

  Poezia lui mi-a insuflat dorul de părinţi. Chiar am impresia că nu-i percepeam alături, nu pentru că ei erau  ocupaţi sau ceva de genul acesta, dar deoarece eu îi respingeam, urît şi nechibzuit, şi-mi pare rău de lucrul acesta, sincer.

    Mai există o confidenţă pe care nu îndrăznesc s-o spun nimănui, ba chiar o neg in faţa celor din jur, se inţelege că nu pot fi naturală uneori, ceea ce mă dezgustă. Secretul se rezumă la alunica mea. Am eu o alunică frumoasă în partea stîngă, pe obraz, deasupra buzelor. Cîte necazuri îmi provoca ea în copilărie, Doamne! Acum însă chiar sînt într-un fel mîndră c-o am. Puţini au şansa de-a avea astfel de seminţe cafenii! Ştiu că bunelul din toate timpurile s-a îngrijit de ea. Cu orice prilej mă făcea să mă simt specială datorită ei. De altfel bunelului îi datorez foarte multe în viaţa asta. De la dînsul am moştenit abilitatea de a învăţa, dorinţa de a citi şi multe altele...

    Lectura mă fascinează! Îmi place să citesc romane, nuvele, genul epic în general. Poezia, este şi ea impresionantă. Un vers inspirat mă cucereşte în totalmente şi totuşi pentru proză manifest o ispită mai drastică. Am în arsenalul meu peste cinzeci de romane lecturate, nemaivorbind de nuvele care sînt mult mai numeroase. Îl citesc pe Eliade, pe Rebreanu, pe Teodoreanu, pe Meniuc, pe Guy de Maupassant (operele lui le citesc chiar în franceză). “Lorelei” de Teodoreanu, “Maitreyi” de Eliade, “Pasărea din noi” de Dumbrăveanu, “Ciuleandra” şi “Pădurea spînzuraţilor” de Rebreanu, “Disc” de George Meniuc, “Străinul” şi “Ciuma” de Albert Camus, “Une vie” de Guy de Maupassant, acestea şi multe alte opere le-am sorbit cu nesaţ deoarece pentru mine lectura e, mai întîi de toate,   o plăcere, un spaţiu de refugiu în care dobîndesc accente grave de meditaţie.

     Ştiu că numele meu vine din „Luceafărul” de Mihai Eminescu. Era acolo o Cătălină şi mie îmi place să mă ştiu pornită anume din ea. Îmi place să mă ştiu română, aşa precum au fost Vieru, Eminescu, Blaga, Păunescu, Arghezi şi mulţi alţii. Eu chiar mă mîndresc cu neamul meu. Mă mîndresc cu Mioriţa noastră pe care Cioran o numea “blestem naţional şi spiritual”, cu vitejia lui Ştefan Vodă, cu tradiţiile şi obiceiurile noastre româneşti. Şi asta tot mă face fericită!

    Deci, ce spui? Sînt oare fericită? Eu cred că da, eu ştiu că-i aşa!

    Sînt fericită pentru că am învăţat să trăiesc în prezent, fără potenţiale întîmplări şi regrete.

    Ştiu să-mi iubesc părinţii care fac multe sacrificiii de dragul meu.

    Am învăţat să mă accept pe sine însumi, să mă cunosc pentru

a-mi evidenţia calităţile şi a-mi substitui metehnele.

    Ştiu că înţelepciunea şi agerimea aduc mult mai multe în viaţă decît luxul şi banii.

    Ştiu că pentru “a fi cineva” trebuie să munceşti asiduu, să depui efort şi perseverenţă ecumenică.

    Ştiu că omul poate absolut orice, depinde doar de voinţă, căci proverbul spune: “ Nu-ţi este puterea cît îţi este vrerea”.

    Multe ştiu dar important este că realizez şi ceea ce nu ştiu. Mai am multe de învăţat...

    Păuniţa din opera “Pasărea din noi” de Victor Dumbrăveanu spunea: “De ce nu s-ar naşte omul cu înţelepciunea şi cu ştiinţa părinţilor, a buneilor, a străbuneilor? Atunci ar fi mai mult adevăr şi dreptate pe pămînt. Pe cînd aşa, fiecare din noi o începe de la capăt, din nou- rătăciţi, din nou- greşeli, din nou- descurajări. De fapt, poate că, acesta şi este farmecul vieţii?”. Precum afirmam în propriul jurnal, opera dată e cea mai interesantă din toate cîte le-am citit. Ea a rămas ca o rană mult prea dulce în suflet şi nu cred că va dispărea vreodată. De mult ori am încercat să meditez asupra celor spuse de Păuniţa şi la fragmentul de mai sus eu cred că un răspuns pozitiv e cea mai potrivită replică, deci eu spun DA, ăsta e farmecul şi originalitatea vieţii: să porneşti singur, cu a ta gîndire, cu a ta întelepciune, singur să te determini la năzuinţi, singur să cauţi şi să găseşti! La început a fost, este şi va fi mereu greu, chinuitor...însăşi hotărîrea de a porni este şovăielnică şi echivocă. Dar dacă totuşi te decizi, să ştii că eşti demn de respect, demn de fericire.

   Eu mă ştiu pe-o cale sigură, greu dobîndită şi însuşită, dar integră. Mă vreau mereu pe ea. Aici am cunoscut fericirea...

   ...Eu sînt FERICITĂ!!!

De moarte nu te teme, dragul mamei…

     “Să nu te temi de moarte!”—e fraza care, pa parcursul atît a celor două războaie mondiale cît şi a istoriei umanităţii în general, a răsunat de nenumărate ori. A fost plînsă, strigată, cîntată, şoptită…iar cei care o pronunţau erau, de cele mai multe ori, mamele şi bătrînii.

     Bătrînii, cei care au trecut prin viaţă şi i-au cunoscut atît fervorile cît şi durerile, cei care au muncit în fiecare zi de luni şi s-au odihnit duminica, cei care au fost îndrumaţi şi-au povăţuit…se pot considera persoane împlinite. Ei nu se mai tem de moarte pentru că “au trăit”, şi-au trăit definitiv şi irevocabil viaţa!

     Mamele-cele din a căror sînge purcedem, matca la care mereu revenim din negura timpurilor şi povara anilor…sînt şi ele fiinţele care şi-au îndeplinit menirea  pe acest pămînt, dînd naştere pruncilor—mai nobil scop în lume pentru o mamă nu există! Aceste două tipologii de fiinţe sînt de-a dreptul cele în a căror suflete nu persistă frica de moarte.

     “Moartea e un fenomen simplu în natură, numai oamenii îl fac înspăimîntător” (M. Preda) – citat semnificativ şi profund care cuprinde cel mai mare adevăr al vieţii: moartea-i un neant în care, vrem, nu vrem, coborîm cu toţii. Eu nu văd moartea ca un sfîrşit, ci mai degrabă ca o a doua şansă. Omului în general îi sînt menite de la Dumnezeu două încercări: la nivel de personalitate acestea se perindă cam în felul următor: fiecare merită o a doua şansă, iar a treia este mereu în zădar; iar la nivel de umanitate, Domnul ne-a dat şi el două încercări: viaţa şi moartea, a treia- nu există... Moartea e-o posibilitate de-a dăinui ca spirit format şi conceput, nu-i nicidecum o tragedie. Mori ca să renaşti!

     Inabilitatea de-a primi moartea ca o oportunitate de-a fi altfel mai spiritual, mai bun, mai darnic e tipică pentru fiinţele care „au trecut”, n-„au păşit” adecvat prin viaţă. Cei care cunosc pe lîngă noţiunea de „viaţă” şi cea de „acum” sînt, de fapt, cei care reuşesc sa „trăiască” într-o societate în care toţi „există”. Viaţa nu-i decît o călătorie cu o destinaţie anume, în care rolul primordial revine călătoriilor, nu scopurilor. Important e să ştii a călători şi a extrage esenţialul deoarece destinaţia e una pentru toţi: moartea.

    

     Cineva spunea că un bărbat în viaţă are două porunci de îndeplinit: să sădească un pom şi să crească un fiu. Are o viaţă întreagă la dispoziţie şi doar două cerinţe de realizat. Unii reuşesc, alţii-- nu! Anume pentru aceşti „alţii” moartea e o dramă.

     Dan Milman spune „Moartea nu-i ceva trist, trist e faptul că mulţi oameni în general nu trăiesc”. Deci învaţă să fii un demn drumeţ al potecilor tale şi nu uita că ele toate se contopesc, într-un final, în TINE. Tu-ţi croieşti viaţa, tu mori pentru ea!

     

Cum a văzut Deea lumea de pe tocuri

     Deea are 14 ani! O vîrstă deosebită, îndrăznesc să menţionez: atîtea vise par realizabile, atîtea ambiţii se ivesc din neant şi atîtea motivaţii le capeţi de nicăieri...

     O adolescentă în deplinul sens al cuvîntului, Deea, care nu demult finisase opt clase, se plimba liniştită pe străzile oraşului cu o carte în mîină (cartea e amicul ei cel mai bun, n-o lasa nici la lecţiile de matematică). Se pare că căutase o bancă liberă  în parc, dar, întrucît toate erau ocupate: pe una stătea o familie, pe alta- un cuplu, pe cealaltă două bătrînele, etc. se hotărîse să meargă liniştit spre casă, în speranţa că pe drum va găsi vreo bancă liberă. Mergînd, se gîndea la următoarele: „În fiecare fată trăieşte cîte o regină! Fetele sînt creaturi divine, cred eu: atît de puternice în maniera lor de-a-şi exprima sentimentele, atît de convingătoare prin spiritul lor de-a îndrăzni, atît de excentrince atunci cînd vorbesc şi atît de motivate să meargă cît mai departe în viaţă! Fetele sînt gingaşe, asta e! Este un adevăr pe care l-am sesizat de nenumărate ori comparîndu-mă cu fratele meu, care le face pe toate ca din topor. Fetele mai sînt şi determinate, s-a întîlnit oare vreo fată care nu ştie ce vrea de la sine? Nu cred, noi avem în sînge angajamentul de-a lansa şi de-a promova idei! Deci uite cît e de patetică o fată!”

     La un colţ de stradă pălăvrăgeau două cunoscute, ambele pe tocuri, ambele machiate, aranjate! Cîţiva paşi mai înainte dă cu capul de o altă doamnă, în plina floare a vîrstei, dar atît de elegantă şi graţioasă. La o trecere de pietoni se face remarcat un cuplu: ea- înaltă, zveltă, fantastică, el- elegant, simpatic... Întregul sfert de oră pe care l-a parcurs pînă acasă se dovedise a fi unul extrem de chinuitor pentru dînsa: „ Am scos şi eu odată nasul din cărţi, şi nu mai recunosc lumea. Zău că a tunat de le-a adunat pe toate suplităţile oraşului în calea mea. Doamne, şi eu cît de urîtă par în comparaţie cu dînsele”. S-a necăjit tot drumul  pînă acasă cu gîndul că e bobocul cel urît pe care toţi o analizeaza de sus pînă-n jos şi, mai mult decît atît, oglinda din holul casei, în care a dat cu nasul pe dată ce a intrat, a fost parcă special menită să-i austerizeze gîndul că-i o urîţenie de care nu s-a mai aflat pe lume: avea cearcăne la ochi: nu se farda niciodată iar din interesul de-a citi pînă la miez de noapte, acestea apăreau indezirabil; avea şi un păr torturat de vîntul neindulgent: „ Da’ parcă-mi pieptănasem părul înainte de-a ieşi din casă...?!”; statura mică o dejavantaja efectiv, iar la examinarea umerilor aplecaţi se buimăci şi mai mult...

      Seara respectivă a dus-o cu chiu cu vai, de-abia aştepta să vină a doua zi pentru că discutase cu părinţii şi se decise să plece ziua următoare la magazin: era ferm convinsă că-şi va cumpăra cele mai înalte tocuri posibile pentru a spori cît de cît imaginea celor 145 de cm. Aşa deci, Deea era motivată să-şi modifice aspectul: să poarte tocuri, să-şi îndrepte mersul, să practice sportul, etc.; realizase ea că o fată trebuie să fie mereu graţioasă, chiar şi atunci cînd se grăbeşte sau cînd citeşte sau cînd simplu merge pe stradă.

      S-a sculat a doua zi dimineaţă, pregătită de cumpărături. Şi-a înşfăcat sandwish-ul din farfurie şi a zbughit-o pe uşă afară (resursele finaciare le căpătase de cu seară, de la tata). Era prima dată cînd mergea singură la cumpărături. De obicei, o scula mama într-o duminică mohorîtă de brumar şi-o ruga să meargă la magazin pentru că n-are cizme de iarnă. Şi-atunci ea, cu cartea după dînsa: pornea la ales cizme, care, pînă la urmă, tot după placul mamei se dovedeau a fi. Astăzi însă totul urma să fie diferit: propria-i experienţă în domeniul shoping-ului!

     Cînd a intrat în magazin, primul lucru care a făcut-o să deteste această decizie de-a se conforma „tiparelor” a fost atitudinea vînzătoarei: o totală lipsă de respect faţă de cumpărător. Din acest motiv, dar şi din cauza că nu ţinea echilibrul pe niciunul din pantofii măsuraţi, a decis să aleagă un alt magazin. Acolo toate au mers ca pe roate, spre fericirea Deei: şi pantofii îi păreau pe măsură, şi vînzătoarea: una tinerică şi ajustată, a dat dovadă de o politeţe deosebită! După ce a achitat cumpărătura a insistat să rămînă în pantofii aleşi, care, printre altele aveau nici mai mult nici mai puţin de 8,5 cm-toc bestial pentru o adolescentă care în viaţa ei n-a urcat pe vîrfuri, cum spune ea: „Pîna la urmă, a merge pe toc nu e nimic altceva decît a merge pe vîrfuri!”. Cînd a ieşit din magazinul bîcşit de lume în stradă lumea a căpătat conotaţiile ei specifice: „Doamne... şi cît de înaltă mă simt, chiar sînt formidabile tocurile astea!. Mă simt mai elegantă, mai suplă, mai zveltă. Cred că în momentul respectiv mulţi mă privesc! Sper ca aceşti mulţi să vadă în mine acea fată pe care Mama Natură a îndestulat-o cu o mulţime de atribute care, de altfel, corespund iniţialului, adică literei „F”: firavă, fină, fragilă, frenetică, feminină, familiară, firească, frumoasă, formidabilă, etc. Ştiu că nu merg nici prea rău, nici prea bine, dar cert e că mă simt într-al nouălea cer! Am impresia  că acestea îmi atribuie o reală posibilitate de-a cunoaşte lumea dintr-o altă perspectivă, cea a graţiei, a frumuseţilor gratuite, a indefinitului, a adevărurilor nepătrunse. Mă simt „cea mai” dintre toate: cea mai înaltă, cea mai cochetă, cea mai arătoasă, cea mai fermecătoare, cea mai admirată, cea mai îndrăzneaţă.... Tocurile chiar îmi sporesc efecitv puterea de-a-mi aprecia personalitatea. Nu ştiu cum se face, dar conştientizez că sînt mai încrezută în mine. Simt că sufletul  şi corpul meu trăiesc într-o concordanţă perfectă. Lumea mi se pare atît de diferită faţă de cea pe care o cunoscusem de jos! Sau poate eu sînt cea în care s-a produs schimbarea întrucît am bănuiala că mi s-a trezit, din senin, tupeul de-a aprecia lumea dintr-o perspectivă superficială. Merg vîrfuri şi sînt mai înaltă cu 8,5 cm, dar îmi pare ca sînt mai proastă. Oare verticalitatea aceasta îmi atrofiază abilitatea de-a fi om? Nu ştiu, sigur e că atunci cînd mergeam pe pamînt, mă uitam la toţi de jos, căutam sclipire îi ochii lor, căutam durere, dramă, fervoare sau bucurie, le sesizam sufletele în deplina lor candoare, acum însă am impresia că nu le mai pot pătrunde în esenţă. Oamenii sunt falşi, feriţi de orice trăire pămîntească. De jos lucrurile se văd mai natural, aici, sus, doar superficialitatea face ravagii. Şi chiar dacă e frumoasă lumea asta, mă tem să nu ajung ca în istorioara şoarecelui care-a cunoscut înălţimi şi nu şi-a mai revenit mult timp după: „Pescăruşul zbura pe deasupra unei plaje din Golf, cînd văzu un şoarece. Coborî din cer şi-l întrebă pe rozător: „Unde-ţi sînt aripile?”. Fiecare vietate vorbeşte o limbă a ei, aşa că şoarecele n-a înteles ce-i spunea; dar a observat că dihania din faţa lui avea două chestii ciudate şi mari care-i ieşeau din trup pe de lături. „Trebuie să fie vreo boala”, gîndi şoarecul. Pescăruşul şi-a dat seama că şoarecele privea fix la aripile lui: „Sărăcuţul. A fost atacat de monştri care l-au lăsat surd şi i-au furat aripile”. Plin de milă, l-a luat uşor în cioc şi l-a plimbat pe sus. „Măcar aşa să-şi mai aline dorul”, îşi zicea pescăruşul în timp ce zburau. Apoi, cu multă grijă, l-a lăsat jos. Şoarecele a fost, luni în şir, o fiinţă foarte nefericită cunoscuse înălţimile, vazuse o lume vastă, frumoasă. Dar încet, încet s-a obişnuit iar să fie un simplu şoarece, şi a crezut că minunea care se întîmplase în viaţa lui nu fusese decît un vis.”(Paulo Coelho). Mă tem să nu  mă acapareze definitiv această lume a falsităţii, şi să dispar din vizorul propriului meu „eu”. Domnul m-a hărăzit atît de specială cred eu, deci nu mai trebuie să-mi fac griji, pentru că, cum spune Dan Puric: „Grijile sunt umane; dar, în clipa în care eşti îngrijorat, nu-I mai dai lui Dumnezeu voie să lucreze, te substitui Lui”. Cică  există o regulă pe lumea aceasta care spune  că graţia unei femei se face apreciată în dependenţă de ţinuta ei: talia, înălţimea, lungimea tocurilor, eleganţa coapselor, etc. Din necesitatea de-a fi „elegante” fetele sînt gata la sacrificii enorme: încalţă tocuri mai lungi decît plama, angajîndu-se inconştient într-o dispută cu propriile călcîie, ţin cure de slăbire săptămîni întregi pentru a se încadra cît de cît în proporţii, mai întreprind şi tot felul de alte prostii, cum ar fi: aplică cremuri sau soluţii pentru a-şi astupa ridurile. În fine, fata e fată,  creatorul a făcut-o atît de pretenţiosă faţă de propriul aspect, dar ce se fac acele domnişoare care (din fericire sau  nefericire, chiar nu mai ştiu) au formele corpului mai rotunjele, şi o statura mai joasa decît „norma”? Cred că au şi ele motivele lor pentru a fi fericite, iată de ce afirm că eleganţa unei femei constă, în primul rînd, în puterea ei de a se afirma în orice mediu aşa precum a hărăzit-o Domnul!”

     Cînd a ajuns acasă, a dat jos pantofii fără a mai regreta faptul că i-a cumpărat, mai ales că mama, care purta aceeaşi mărime la pantofi, s-a arătat profund entuziasmată de alegerea fetei. A decis că e mult mai deşteaptă decît toţi snobii care cred că talia subţire şi tocurile înalte creează identitatea. Iar pentru a fi convinsă că ideea sa are suport şi în viaţa de zi cu zi, a revenit la locurile în care se plimba odată şi în care îi păruse că-i o urîţenie de vai ş-amarul, şi-a mers atît de însufleţit, şi cu o graţie interioară atît de vădită, că lumea o admira din priviri, doar şi-ntr-însa, fie ea chiar şi mai plinuţă, şi mai josuţă, oricum trăia o prinţesă care uite că a deschis larg, larg ochii!

    Aşteptarea, iubirea, frumosul...câte conotaţii iau aceste elemente de la om la om! Aparent se pare că fiecare dintre ele are o definiţie concretă, totuşi, când s-o pui în practică: câte momente diverse şi câte discrepanţe se manifestă... şi toate astea provin de la simplul fapt: fiecare e unic în modul său!
    O fiinţă este deja o personalitate! Cu bani sau fără, cu sau fără studii prestigioase, o suflare omenească este un univers întreg, format şi conceput, cu moravuri şi valori întărite. Unul gândeşte într-un fel, altul- diferit. Nu poţi să-l comdamni nici pe unul, nici pe altul: fiecare are dreptate într-o anumită măsură. Să luăm un eveniment simplu, tipic pentru viaţa oricui: aşteptarea unui concert. Unii îl aşteaptă cu inima zbătându-se tot mai forte şi forte. Ştiu şi ce vor îmbrăca, ştiu şi alura potrivită şi toatea astea au un singur motiv: el/ ea va fi acolo! Întreabă-l pe un ins aflat într-o astfel de ipostază, ce este aşteptarea? Sigur că-ţi va răspunde că nu e decât un amalgam de clipe încetinite care se scurg agale. Alţii sânt mai rezervaţi: n-au absolut nici un motiv să-şi facă griji. Parcă aşteaptă ziua respectivă şi parcă o resping în acelaşi timp. N-au motivaţie, iar aştepaarea în cazul dat e doar un element firesc din mersul propriu-zis al timpului. Alţii nu-l aşteaptă nici pe el şi nici pe ea, ei pur şi simplu: aşteaptă! Ei presimt cu toată făptura lor că urmează o cotitură semnificativă în viaţa lor, iar odată ce-şi doresc dint tot sufletul un lucru, tot universul contribuie la realizarea lui (P. Coelho). Există şi personalităţi pentru care concertul respectiv este un neant, un moment indezirabil. Ei nu atestă nici urmă de aşteptare, cu toate acestea, timpul în cazul lor se scurge mult mai rapid decât în cazul celorlalţi. Sânt sute şi mii de alte ipostaze de aşteptare a unui simplu evenimet pentru că sânt sute şi mii de personalităţi care-l percep într-un mod peronalizat.
     Fiinţa umană este, fără nici o contestare, un cadru desăvârşit al misterului. O enigmă mai acerbă decât omul nu cunosc: aceleaşi două mâini, picioare...dar câte aparenţe, câte abilităţi, câte valenţe şi câte posibilităţi de-a se diferenţia de celălalt! Viaţa omului e interesantă anume prin acest mic amănunt: fiecare din noi vine cu ceva nou într-însa. Fiecare este o lume aparte care împreună formează un conglomerat de universuri ce se completează eficient unul pe altul.
    Faptul că ne-am născut aici şi acum, în această epocă 3-dimensională este şi el un indiciu sugestiv care ne aminteşte: tu eşti tu, iar eu sânt eu şi generaţia pa care o alcătuim este diferită de altele pentru că noi sântem cei care o formăm!              

Prietenia- o artă de-a fi om

     Noţiunea de prietenie cunoaşte semnificaţii multiple. Totuşi, cea mai adevarată şi cea mai sugestivă dintre ele rămâne a fi cea pe care o împărtaşim noi înşine! E alogic să vorbeşti despre o noţiune atât de subiectivă la un mod general şi, chiar dacă se cunosc o mulţime de proverbe care ne profilează adevăruri esenţiale referitoare la prietenie, ca: “Prietenul adevărat la nevoie se cunoaşte”, “Fă-ţi prieteni noi dar nu-i uita pe cei vechi” sau “Prietenul vechi este ca vinul care, pe cât se învecheşte, pe-atât mai cu gust se bea”, etc, prietenia ramâne, pâna la urmă, un context personalizat de fiecare în parte.

      Prietenia îşi ia angajementul de a ne marca inedit identitaţile. Există persoane care n-au avut niciodată parte de-o prietenie frumoasă. Fie că au fost trădate, fie că au trădat, ele afirmă că prietenia e o iluzie, că ea nu există deoarece oamenii de astăzi sunt falşi. Alţii vin să stârpească această idee, punctând un adevar primordial din punctul lor de vedere, care sună în felul următor: “Prietenia înseamnă a fi frate şi soră, două suflete ce se ating fără să se confunde, doau degete ale aceleiaşi mâini.” (Victor Hugo). Pentru fiinţele respective prietenul e o comoară şi ei ştiu cum s-o preţuiască. Se întâlnesc şi tipuri de personalităţi care le clasifică pe cele enumerate mai sus drept utopice sau extremiste. Ei “nu cred că există prieteni, ci doar momente de prietenie” (Stefan Iordache). În  mintea lor prietenia nu e nici profanată, nici venerată, ea doar completeaza şirul logic pe care-l parcurge fiinţa umană în definirea sa…

     Milioane de personae împărtăşesc milioane de idei referitoare la prietenie. Iată-mă şi pe mine, una singură din amalgamul celor câteva milioane, care am ajuns să cunosc şi să pot descrie, în măsura abilitaţilor şi experienţei mele, o prietenie care m-a marcat profund şi care sper, din tot sufletul, să dureze.

     Sincer vorbind, prietenia pentru mine se face plauzibilă din afirmaţia lui Elbert Hubbart: ”Un prieten este acela care ştie totul despre tine şi care totuşi ţine la tine”. Un prieten e într-adevăr o persoană devotată, sinceră şi foarte apropiată sufletului. Lui pot sa-i divulg orice fără vreo îndoială că secretul meu va fi făcut public. El este şi omul cu care, odată ce încep să vorbesc (despre multe, şi în acelasi timp despre nimic) pot întinde discuţia pe o zi, sau chiar pe  două. În această prietenie timpul chiar nu e elementul decisiv, aici sufletul deţine puterea supremă. Pentru mine ea este o oportuniate frumoasă de a-mi demonstra “arta de a fi om”. Ea presupune ambianţa în care ajung să percep multe din nimicuri şi în care trăiesc efectiv o schimbare de proporţii a eului interior. Simplu spus: prietenia e lumea în care mă simt ca acasa: ocrotită şi înteleasă.

     Cred ca acest prieten m-a schimbat foarte mult, în general prietenii (nu-mi place să folosesc noţiunea de prieten adevărat: pare a fi un clişeu deja. Însăşi cuvântul “prieten” spune foarte multe.) ne schimbă foarte mult.

     Şi, dacă e să vorbesc despre dânsul, pot spune foarte multe, totuşi, cele mai esenţiale caracteristici pentru mine  sânt următoarele: este o persoană deosebită, cu o capacitate firească de-a  spune lucrurilor pe nume şi de-a da o notă apreciativă tuturor evenimentelor. Îmi place cum gândeşte, pentru că gândeşte el mai altfel şi mai îndrăzneţ decât alţii. Are şi o abilitate înnascută de a-şi ascunde emoţiile şi enigma acesta a lui îl face de mii şi mii de ori mai interesnat decât orice altă persoană. Îmi place mai ales faptul ca lui pot sa-i spun toate şi despre toţi, fără vreo teamă de-a fi judecată sau luată în deridere. Cred că trebuie să ai un asemeni prieten,  ca să simţi cu inima ta acaestă grijă şi dragoste prietenească.

     Natura nu mi-a hărăzit un frate mai mare, în schimb mi-a dat un prieten, la care ţin foarte foarte mult, şi care, la sigur manifestă acelaşi devotement faţă de mine.    

     Sincere mulţumiri prietene, pentru că eşti!

Ma bucur ca, in sfirsit, am ajuns sa-mi fac si eu un blog! Acum insa n-am pofta sa scriu ceva, las posibilitatea de-a scrie pentru o alta zi, in care programele Pascal nu vor mai fi atit de siciitoare incit sa-mi consume toata energia de-a gindi!            -K